Josimar José Évora Dias, cunoscut sub numele de Vozinha, a ajuns luni seara la London Palladium, sub lumini albe și sub nori de ploaie, pentru a-și revendica un loc neobișnuit printre portarii anului. Are 40 de ani, s-a născut în micul oraș Mindelo, de pe insula São Vicente din Capul Verde, iar cariera lui târzie l-a purtat prin Angola, Moldova, Portugalia, Cipru, Slovacia și acum Chile.
Nominalizarea pentru Trofeul Yashin la Balonul de Aur nu a venit pentru jocurile din club, împărțite între apariții sporadice la Chaves, în Liga Portugal 2, și sosirea sa, până acum în mare parte ceremonială, la gigantul chilian Colo-Colo. Nominalizarea a venit din cauza prestației sale neașteptate de la Cupa Mondială de vara aceasta, când fanii au văzut în el pe unul dintre ei, obosit și trecut cu vederea, care a strălucit în două meciuri cu o formă de har din cele mai intense.
Vozinha a șters pe linie albă Spania, viitoarea campioană mondială, în meciul de deschidere al Capului Verde, plin de lacrimi. Mai târziu, în șaisprezecimi, a împins Argentina, viitoarea finalistă, până aproape de limita eliminării. În zilele amețitoare dintre și de după aceste meciuri, numărul său de urmăritori pe Instagram a crescut de la 56.000 la 27,7 milioane în prezent. Fanii din întreaga lume l-au votat portarul titular în echipa de vis FIFA, Dream XI.
Vozinha, al cărui cognomen înseamnă în portugheză „bunicuță”, a devenit reprezentantul colectiv al tuturor celor care refuză să accepte că speranțele lor îndelung amânate nu se vor împlini.
El își păstrează totuși propriile ambiții, acum mai modeste decât realizările sale.
O duminică în Chile și drumul spre Londra
Duminica după-amiază, într-un meci pe care trebuia să-l rateze pentru a participa la Balonul de Aur, a primit în sfârșit o apariție în campionat pentru Colo-Colo, unde nu a reușit încă să-l depășească pe rivalul său adolescent pentru postul de titular. Echipa sa a egalat 1-1 cu Palestino, iar Vozinha a făcut trei intervenții spectaculoase, care i-au lăsat pe adversari cu mâinile la cap și pe antrenorul său cu câteva decizii de luat.
Apoi s-a grăbit spre aeroportul din Santiago pentru a începe expediția spre Londra, pentru ceremonia de luni. Îmbrăcat într-un trening alb, a fost escortat de un bodyguard care, cu teatralitate, și-a ținut brațul în jurul taliei lui Vozinha în timp ce treceau prin terminal, ca și cum ar fi legat de încheietura lui un servietă plină cu diamante. Vozinha, fluierând încet pentru sine, a salutat din când în când pe cei care îl încurajau din mulțime.
Însoțit de președintele clubului, Aníbal Mosa, a zburat mai întâi la Madrid, unde s-a urcat într-un avion privat pentru ultima etapă a sprintului său maraton, plecând cu doar șase ore înainte de începerea competiției pentru Balonul de Aur.
Costumul său standard, un smoking, îl aștepta pe un umeraș în spatele avionului. S-a îmbrăcat în grabă și a străbătut străzile aglomerate ale Londrei și mulțimea de la Palladium, ajungând în cele din urmă într-o atmosferă de admirație rară, dar cu șanse la fel de mici ca întotdeauna. French Montana deschisese deja festivitățile, cântându-și hitul „One Night” pe un autobuz cu etaj, iar Vozinha părea să fi acceptat același târg: „Tot ce am nevoie e o noapte”.
A oprit să dea mai multe autografe decât majoritatea celorlalți. A cerut și fotografii cu starul Barcelonei și contendent la Balonul de Aur, Lamine Yamal, și cu veteranul antrenor Fabio Capello, comportându-se mai degrabă ca un fan decât ca un coleg. Apoi a parcurs ultimii pași între Santiago și locul său, arătând pentru sute de camere expresia care îl făcuse îndrăgit de milioane de fani: puțin cu ochii mari și puțin cu ochii umezi, savurând momentul și în același timp uimit de el.
Prețul faimei
Într-un interviu recent acordat ziarului The Observer, Vozinha a recunoscut că poverile subitei sale celebrități depășesc darurile ei. „Mulți oameni vor să fie celebri și să aibă un profil public, dar văd doar partea pozitivă a acestei realități”, a spus el. „Sincer, dacă mi s-ar oferi viața pe care o am astăzi sau viața pe care o aveam înainte, aș alege-o pe cea de dinainte.”
Într-o zi, aproape inevitabil, își va îndeplini și a doua dorință.
În septembrie, Capul Verde a pierdut de două ori în preliminariile CAN, iar Vozinha a semănat cu eroul unei fabule de tipul „Flori pentru Algernon” despre pericolele unei ascensiuni temporare. A greșit grav într-un 3-1 cu Mali și nu a reușit să oprească niciuna dintre cele două șuturi cu care s-a confruntat în meciul cu Rwanda, pierzând din nou, 2-1.
După sosirea sa zgomotoasă la Colo-Colo, le spusese reporterilor: „Deși am jucat în campionate mai mici, la cluburi care nu erau tocmai uriașe, în adâncul sufletului mi-am spus mereu că sunt un jucător de „club mare”.
O lecție despre loc și recunoaștere
Portarii de clasă mondială nu scapă atenției cluburilor mari. Vozinha este altceva. Ca și cum ar fi vrut să sublinieze acest lucru, prezentarea video a nominalizaților de la Palladium a fost întreruptă înainte ca el să fie inclus. Venise de foarte departe ca să nu-și audă numele sau aplauzele care ar fi urmat.
A fost o greșeală de neiertat, dar nu este o insultă să spunem că nominalizarea sa va fi mai degrabă un cadou de rămas-bun decât o prevestire a unor lucruri mai mari. Ea face ceea ce a făcut vara trecută și mai special.
Vítor Martins, antrenorul său de la Chaves, a spus cel mai bine lucrul acesta, după ce Vozinha și-a anunțat plecarea din Portugalia, înainte de ceea ce a făcut împotriva Spaniei și Argentinei. Adio-ul lui Martins s-a dovedit profetic. Sună și, frumos și sfâșietor, a elogiu funerar.
„Se află într-un moment foarte special al carierei și trăiește un moment unic din viața sa, unul pe care poate l-a considerat imposibil: să joace la o Cupă Mondială la 40 de ani”, a spus Martins. „A fost un profesionist perfect până la capăt.”
Toți portarii recunosc că există meciuri în care fiecare mică diferență se înclină miraculos în favoarea lor. Spania a lovit bara în meciul cu Capul Verde, lucru mai puțin reținut, și a îndreptat mai multe ocazii spre Vozinha decât în afara lui. Meciul ar fi putut fi rejucat cu un alt rezultat, Vozinha ieșind valoros, dar învins.
Așa s-a încheiat, desigur, povestea sa de la Cupa Mondială, după o prelungire deliranta cu Argentina, după ce a oprit de mai multe ori pe nestăpânitul Lionel Messi.
Seara de luni va fi ultima sa atingere cu o măreție asemănătoare. El știe asta. Când și-a găsit locul, se afla în rândul al doilea, departe de uliță, știind că nu va trebui să urce pe scenă.
Știe că nu va avea niciodată strălucirea susținută a lui Harry Kane, nici gloriile aproape neîntrerupte ale lui Kylian Mbappé sau viitorul nelimitat al lui Yamal. S-a uitat la regii nobilei sale profesii, printre care David Raya și Unai Simón, câștigătorul prevăzut al Trofeului Yashin, și a înțeles că nu le va împărți niciodată bogăția, ci doar o parte din aer.
Are însă o inimă uriașă și, undeva în întinderile ei, știe ceva ce rivalii săi mai norocoși nu vor cunoaște niciodată: știe cum e să fii ales cu greu și cum e să simți, chiar și pentru puțin timp, că aparții.
„Performanța este o performanță pentru toată lumea”, spusese el, plângând, după momentul său de excepție din meciul cu Spania.
Când seara sa stranie și strălucitoare s-a încheiat cu o notă agrișă, Vozinha s-a ridicat și a rămas pe culoar, ca și cum nu ar fi fost sigur încotro să meargă mai departe, apoi a privit în sus, spre candelabrele de la Palladium, din nou puțin cu ochii mari și puțin cu ochii umezi. Făcuse un drum atât de lung până la Londra, în viață și în ziua aceea, dar măcar pentru o noapte se putea număra printre giganții jocului, iar restul dintre noi putea să se numere alături de el.
El a fost mai mult decât un profesionist perfect. A fost reprezentantul perfect pentru toți cei care iubesc fotbalul fără a fi iubiți înapoi, așteptând momentul în care acesta decide să ne iubească și pe noi.